Versuri de suflet

Ce bine că eşti


E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
N. Stanescu

Johann Wolfgang Goethe – Despartire

Ochii ei şoptesc iubirea,
Buzele-mi nu spun nimic.
Grea, ce grea e despărţirea
Chiar pentr-un bărbat voinic.

Triste sunt şi parcă plâng
Şi se cheamă-n limbă mută:
Mâinile ce ni se-ating,
Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo,
Îţi sorbeam al gurii mied,
Şoapte – floare de brânduşă
Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară,
Roze-n mână n-o să-ţi pun.
O, Francisca,-n primăvară
Ne-a ucis un ger nebun.

Charles Baudelaire

Uitarea

Vin’ lîngă mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiară adorată!
Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată
În coama părului tău greu şi gros;

În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund
Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfîrşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gînd chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De sărutări şi aprigă uitare.

Robit acestui crud şi drag destin,
Voi asculta poruncile-i perfide
Şi muncenic blajin care-şi deschide
El însuşi rănile, de rîvnă plin,

Voi suge-otrava binecuvîntată,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri
În care n-a fost suflet niciodată.